index

CARTEA-EVENIMENT A ANULUI 2008, şi în ACUM: ETICA NEUITĂRII, DE MONICA LOVINESCU, ED. ...

Mon, 09 Feb 2009 20:06:58 +0100

Apărut şi în ACUM http://www.romanialibera.com/main.php , la rubrica SPUNE http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9134

Monica Lovinescu a ştiut că un Nürnberg al comunismului est-european nu va avea loc niciodată. Şi a intuit perfect şi de ce. Nu pentru că nevoia de morală a societăţilor post-totalitare, devenite intens cripto-comuniste în aceşti douăzeci de ani de la prăbuşirea comunismului, ar fi dispărut. Ci mai degrabă din cauze tehnice: imensităţii unui colos bolşevic de partid şi de stat extins la scara unei treimi din Europa, (fiind acesta, în plus, susţinut puternic şi de două imensităţi demografice fidele cauzelor comuniste (lumea chineză şi lumea musulmană), în timp ce tot acest puzzle se mulează pe o Europa în care stânga se încăpăţânează să intoneze noi marşuri triumfaliste (bine sponsorizate de Kremlin)) nu i se poate opune, totuşi, decât un sistem vremelnic de resistențe, dotate cu o relativă eficienţă instituţională, doctrinară, politică şi culturală. Ca dovadă, nu Justiţia şi clasa politică au urnit mecanismul de recuperare a adevărului istoric, ci o clasă de intelectuali ce se consacră cvasi-idealist ştiinţei şi conştiinţei morale (discipline conjugate în acel principiu al est-eticului pe care Monica Lovinescu l-a slujit , pe vremuri , cu nu mai puţin idealism decât o fac cei de astăzi, din ce în ce mai stins). Această clasă de intelectuali, ce sunt niște sacrificați și pentru această epocă, de parcă regimurile totalitare nu ar fi fost încă denunțate, este compusă din oameni de formaţie clasică, politologi, istorici, filosofi ai istoriei, jurnalişti, scriitori, analişti, sociologi, psihologi. În România post-totalitară, acest curent recuperator s-a închegat cu dificultate. Violenţa de la începutul anilor 90 a ocupat un câmp extins al imaginarului colectiv. Consolidarea oligarhiei la sfârşitul anilor 90 a demodulat opoziția față de furtul de revoluție și față de diluarea spiritului anticomunist, fiind urmată de dezvoltarea unui populism compensator, după anul 2004. Mixerul frământărilor politice a obturat apoi câmpul conştiinţei publice cu confruntarea dintre restauraţiile comuniste, tendinţele dirijiste, neputinţele democraţiei şi eşecurile liberalizării. Cu atâtea priorităţi expediate asupra opiniei publice de către un sistem care îşi refuză mereu o coerenţă şi o maturizare, preferând lipsa de responsabilitate şi copilăria eternă, „strădaniile insidioase de obliterare a conştiinţei istorice"(Vladimir Tismăneanu) s-au dovedit adesea eficiente și fructuoase. Timpul trece, presiunea istoriei a devenit imensă, probele sunt şterse, haloul amneziei învăluie un cortex antropo-globalist din ce în ce mai confuz, manipulările sunt sofisticate şi invincibile, generaţiile cu memorie antitotalitară se sting, pe măsură ce curentele negaţionsite ale anticomunismului (sponsorizate de o Rusie şi o doctrină neostalinistă din ce în ce mai tentante pentru ultimii oameni ai Estului (cf. Claude Karnooch)) urcă zgomotos şi fac adepţi din ce în ce mai puberi, în această eră definită de un entertainment generalizat şi de un consumerism agresiv; epoca, în sine, e lipsită de spiritualitatea și conştiinţa tragică prin care omul modern s-a irosit ca entitate filosofică în camerele de tortură ale totalitarismelor mileniului trecut.

Volumul Etica neuitării de Monica Lovinescu, lansat în noiembrie 2008 la Târgul Internaţional Gaudeamus de la Bucureşti reprezintă un eveniment editorial major, petrecut chiar în preajma zilei de celebrare a naşterii scriitoarei dar, pentru prima dată, fără Monica Lovinescu (era la câteva luni după dispariția sa din viață, în aprilie 2008, la Paris). Cartea apare în Colecția Zeitgeist, îngrijită de eminentul profesor Vladimir Tismăneanu, ce se revendică de la curentul dezvoltat de celebra disidentă, jurnalistă, scriitoare, critic, eseist, gânditor și luptător pentru drepturile omului. Pe de o parte, Monica Lovinescu a rămas până în ultima secundă a vieții sale cel mai moral gânditor politic român, urmând filonul dezvoltat de Hannah Arendt, Jeanne Hersch și Nadejda Mandelstam și repudiind totalitarismul din punct de vedere politic, spiritual și etic. Apropiat de discursul lui Besançon, al lui Revel și al lui Souvarine, discursul Monicăi Lovinescu face din conceptul de etică a neuitării premiza centrală a eliberării și a libertății umane, punând un accent grav, după cum subliniază și Vladimir Tismăneanu, pe o observație făcută recent de filosoful Leon Wieseltier: "Dacă anumite forme ale răului nu sunt detestate înseamnă că n-au fost pe deplin înțelese", observație dezvoltată și de editorul Monicăi Lovinescu în România, directorul Editurii Humanitas, scriitorul și filosoful Gabriel Liiceanu, în amplul său eseu intitulat "Despre ură". Pe de altă parte, ingredientul mnezic este la Monica Lovinescu unicul materialul de construcție al adevăratei istorii: recentul Raport Final elaborat de Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste a avut la bază criterii, ierarhii, taxinomii și metodologii inspirate din gândirea Monicăi Lovinescu și a ilustrului său partener, Virgil Ierunca. Vladimir Tismăneanu spune (p.11) că, fără exagerare, "Raportul, ai cărui coautori au fost, a fost ultima operă a Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca". Primejdia care ne paște astăzi, în calitate de societate debusolată și instabilă ce se globalizează maladiv, este aceea de a asista pasivi, ca într-un fel de eutanasie irepresibilă, pe jumătate impusă – pe jumătate autohipnotică, la încetățenirea opiniei neobolșevice care proclamă tot mai des faptul că discursului anticomunist i-ar lipsi, în 2009 – la două decenii de la căderea comunismului din România-, actualitatea și adecvarea. O, ce fericire pe serviciile de propagandă ruse, care se află – alături de rinocerii vechiului partid comunist românesc, cei imposibil de urnit din recuzita de Tătuci ai democrației noastre originale -, la originea acestui puternic curent extremist antiromânesc neostalinist: el este activ atât (din nou) în Moldova sau Bucovina de Nord și aiurea printre români risipiţi (vezi neîncetatele acțiuni de deromânizare și de contestare a limbii române din regiunea românească basarabeană, vezi și recentele atacuri de acum fizice de la începutul lunii februarie 2009, comise de grupările paramilitare ruse contra cetățenilor români pe străzile din Chișinău), cât și în România (unde tineri intelectuali stimabili, inocenți și neprihăniți sunt înhățați de falși profeți de Kremlin - ce emit aşa-zise pretenții științifice- și sunt îndemnați să-și construiască rapid cariere dubioase, folosind un discurs negaționist de grupare fascistă, utilizând spălarea creierului public și a memoriei antitotalitare a poporului român). Merită să subliniem astăzi - când toate aceste agresiuni împotriva adevărului istoric românesc se întâmplă aievea și conduc către o nouă alunecare a României înspre pericolul totalitar- , că temelia sănătății morale a societății românești, atâta câtă mai e întreagă și lucidă, stă în împlinirea visului Monicăi Lovinescu: "necesitatea vitală a unui travail de deuil care să despartă apele și să permită acea ruptură de mocirla plină de sânge a trecutului" (p.12).

De ce este cartea Etica neuitării de Monica Lovinescu evenimentul editorial al anului 2008? Istoria noastră recentă ne demonstrează, pe urmele constatării făcute de Monica Lovinescu (p.260) în articolul dedicat lui Nicolae Steinhardt, un fapt cel puțin surprinzător: "Gustul demnității se poate pierde ca și acela al libertății. Dar poate că Nicolae Steinhardt are dreptate și că nu e vorba de un gust, ci de o adevărată taină (a libertății, n.m.)." La români, această amputare s-a produs de câteva ori în istorie, și întotdeauna ea a fost urmată de catastrofale consecințe, una dintre ele fiind constituirea unei veritabile trăsături naționale de "suflet de rob". Neexcluzând universalitatea acestei paradigme psihologice și etnologice ce se instalează endemic pe toate meleagurile unde a dominat spiritul despotic, Monica Lovinescu remarcă, însă, că "pe tărâmurile unde libertatea a fost total pierdută, ca la noi, ni se pare că ecoul unor astfel de cuvinte nu poate fi decât sporit"(p.263), el fiind urmat indubitabil prea des de stadiul opţional ce îmbie mereu la alegerea compromisului în loc de conștiință și de responsabilitate, a carierei în loc de asumarea adevărului, a privilegiilor în loc de îmbrățișarea unui spirit de dreptate și de demnitate.

Culegerea de articole de bază dedicate de Monica Lovinescu memoriei victimelor și luptei împotriva Răului acoperă un domeniu de evenimente și de paradigme europene și românești, dispuse în strînsă interdependență în jurul unor centri de putere planetară. Acesta este desemnat de intervalul anilor 60 – 90, pe o plajă de revoluții și/ sau false teme revoluționare, de derapaje către falsificări ale istoriei și de patinoare politice periculoase, susținute pe oglinda unui comunism arhaic à la Bourdieu. Din toate acestea, ceea ce Monica Lovinescu a extras cu neobosită acribie prin suitele sale discursive dublate de demonstrații de reală erudiție istorică și politică (toate vizibile în carte ca un regal de filosofie politică încă neegalat), e eternul miez amar, otrăvit, amenințător al stalinizării europene, cu privire specială dar niciodată rupturală asupra stalinizării României. La finalul acestor analize propuse de selecția de față, cititorul va putea înțelege că procesul de restalinizare a continentului nostru și a României nu a contenit niciodată, exceptând dispneea din 1989. Ca și Revel, Monica Lovinescu acordă o atenție specială pericolului ce vine dinspre intelectualitatea coruptă de elitismul populist; acest concept este asumat de eternul laborator de clonare a ideologiilor cu ingineria socială, unde operează în parteneriat Kremlinul și Europa intoxicată de stânga-stângii: "Cum, spre deosebire de modelele revoluționare, fenomenul se desfâșoară departe de orice proletariat sau public vast, fiind rezervat unui grup răspândit în universități și mass-media", spune Monica Lovinescu, rezultă că el secretă un tip de discurs de același nivel cu discursul stalinist (un adevărat stalinism pentru eternitate, din fericita sintagmă creată de Vladimir Tismăneanu), și chiar de o finalitate similară cu discursul stalinist, anume seducția comunizării, subminarea tentativelor de democratizare, zădărnicirea oricărui efort de a construi un stat de drept puternic în această parte a lumii, în vecinătatea Rusiei ce rămâne fidelă numai spiritului totalitar şi opacităţii faţă de democraţie.

Expunându-se multor acuze, pentru că a continuat atitudinea militantă a lui Besançon (cel care criticase în epocă debilitatea acțiunilor de condamnatio memoriae în raport cu comunismul, ca și politica dublului standard la explorarea totalitarismelor de dreapta și de stânga), Monica Lovinescu și-a asumat, alături de Virgil Ierunca sau de Czeslaw Milosz, un drum al eliminării Răului, nu lipsit de suferință, dar al cărui sens corect este recunoscut abia în zilele noastre, la cincizeci de ani după trasarea lui pe harta mentală a spiritului european, pe care Monica Lovinescu a fundamentat şi slujit numeroase concepte și teorii magistrale.

Etica neuitării aduce - în prim-planul unei lumi românești bulversate și aflată în criză de modele - un model de gândire, un model de atitudine, un model de om și un model necesar de român. Argumentele, spune Vladimir Tismăneanu, sunt imbatabile: "Ca și Souvarine, Monica Lovinescu a refuzat să dispere, a clamat în pustiul indiferenței abulice, al atacurilor obscene și al îngenuncherilor morale, și-a ridicat vocea în favoarea milioanelor de deținuți și a respins ideea unei literaturi care uită libertatea umană".

Suntem la ceasul la care României i se pregătește din nou ceva: un experiment cu iz cvasitotalitar și care, în eventualitatea eșecului integrării și al succesului neostaliniștilor - va transforma conștiințele românilor în ediții de samizdat și entități clandestine. În atari condiții ostile, unele voci își strigă din nou teama, la fel cum o făceau anonimii din 1968 (p.127) ce reușeau să arunce în oceanul lumii libere strigăte de ajutor: "Detestăm pe criminalii care conduc această țară. Și pe noi ne disprețuim. O mână de martiri are destul curaj pentru a protesta în mod deschis. Și noi ne îmbătăm pentru a uita pe acești eroi (...) Iată ce ascundem sub o fațadă de bucurie: durerea, dezgustul, sentimentul vinovăției și ura".

Patriotismul civic-liberal reprezentat de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, și regăsit în multe din textele cărții de față "este diferit de șovinismul resentimentar care azvârle iubirea tradiției în cel mai dezolant derizoriu prin chiar abolirea spiritului critic" (p.6), iar acesta este back-ground-ul ce a creat o puternică opoziție între esența luptei duse de Monica Lovinescu pentru România liberă și împotriva forțelor bolșevizante, pe de o parte, și , de partea cealaltă, ororile barocului fascisto-comunist susținut de "partizanii unui autarhism, în fapt neo-tribalism de sorginte colectivist-etnicistă care a făcut atâta rău culturii românești în perioada interbelică", după cum scrie Vladimir Tismăneanu. Istoria se repetă. De aceea, Etica neuitării este o veritabilă hermeneutică (înzestrată cu mesaj didactic implicit) a stadiilor parcurse de spiritul românesc în timpul luării sale în posesie de către Diavolul Roșu. Recomand această carte tuturor acelora ce nu mai vor să trăiască, prin inutilă repetiție, acel coșmar. Și îmi permit să afirm că de libertatea fiecărui român coșmarul stalinist s-a apropiat, din nou, în mod periculos.

Angela Furtună

8 februarie 2009

http://angelafurtuna2008.over-blog.com/article-27724361.html

http://dialogeuropean.ning.com/forum/topics/monica-lovinescu-si-vladimir

MEDITAŢII EST-ETICE

Fri, 09 Jan 2009 13:06:31 +0100

MONICA LOVINESCU, DIN NOU ACASĂ

- o pagină realizată de Angela Furtună

„ L’amour et la vérité doivent triompher de la haine et du mensonge » (Vàclav Havel)
”Dragostea şi adevărul trebuie să învingă ura şi minciuna” (Vàclav Havel)

Un ucenic la porţile adevărului

Seara de Florii a acestui an 2008 ne-a lăsat mai săraci cu un simbol al conştiinţei româneşti nearestate: a murit, la 84 de ani, departe de ţară, într-un spital din Paris, Doamna Monica Lovinescu. Dincolo de toate vorbele mari care s-au spus şi se mai spun despre Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, îi dau dreptate îndeobşte lui Nicolae Manolescu, ce spunea încă de acum 13 ani: „m-au legat de Monica Lovinescu şi de Virgil Ierunca un mare respect şi o mare iubire. Le voi rămâne îndatorat toată viaţa pentru exemplul de curaj şi onestitate pe care mi l-au oferit. Şi îi voi iubi toată viaţa” („La aniversară”, România literară, Bucureşti, nr.31, 9-15 august 1995).

Astăzi celebrăm, în acelaşi an al dispariţiei scriitoarei, al repatrierii urnelor funerare şi al înmormântării de la Fălticeni, şi 85 de ani de la naşterea sa. Cumva, este o renaştere după dispariţia sa pământeană, ca şi o revenire a scriitoarei în chiar miezul esenţial al culturii româneşti, alături de ceilalţi scriitori şi în spiritul valorii autentice.

În vremuri de gravă dezaxare a umanităţii, ca cele de acum, mentorul cel mai bun rămâne Dumnezeu, deasupra oamenilor, dar Maestrul de morală şi de gândire literară nu poate fi altul decât un mare iubitor şi slujitor de adevăr şi de onestitate. Monica Lovinescu a fost un astfel de om rar, pentru că niciodată nu a obosit să ofere şi să pretindă şi de la contemporanii săi curaj şi demnitate: „pentru adevăr nu e niciodată prea târziu…” căci nu trebuie să obosim a fi „ucenici la porţile Adevărului”.

Apărând tânăra generaţie de primejdiile extremismului

Voi stărui mai ales asupra meritului cel mai înalt al Monicăi Lovinescu: neodihna de a problematiza şi de a pune în discuţie sau de a participa la dezbaterile de idei capitale pentru vremurile noastre, în chiar centrul parizian al elitelor culturii europene, meditând asupra marilor teme ale întunecatului secol al XX-lea: Răul, totalitarismul de dreapta sau de stânga, diversele trădări cu accent special pe trădarea intelectualilor…dar mai ales profilaxia acestor maladii ale istoriei, analiza felului în care omenirea se poate apăra de repetarea marilor tragedii colective: „totalitarismul stă[…] în Ochiul lui Big Brother de care nu scapi în nicio cămară a sufletului şi a minţii tale.”( „Anul 2000”, Diagonale, Ed. Humanitas, Bucureşti, p. 165) La trecerea către mileniul al III-lea, Monica Lovinescu avertizase că „între camera de gazare nazistă şi canibalismul descris în spaţiul concentraţionar comunist de un Martcenko, răul şi crima şi-au păstrat acelaşi statut sălbatic, dar, în acelaşi timp, au fost aduse la ceasul tehnologiei celei mai avansate.” (Op.cit., p.165.) Necontenită a rămas uimirea Monicăi Lovinescu în faţa cacealmalelor politice şi a pasivităţii cu care Estul Europei şi mai ales elitele româneşti au primit şi continuă să primească palmele destinului (ne)meritat (?): „E foarte grav. Faptul că nu se vând cărţile care ne analizează trecutul poate proveni din mizerie. Dar că nu se scrie despre ele, că nu sunt înregistrate după valoarea lor excepţională, dezvăluie o altă mizerie: intelectuală şi sufletească. Singura îndârjire de care dăm dovadă ca neam pare a fi acest refuz de a înţelege ce ne-a fost dat să trăim. N-avem cum să fim „răzbunaţi” dat fiind că sabotăm şi martorii, şi istoricii.” Acceptarea Monicăi Lovinescu în elita intelectuală veritabilă a secolului al XX-lea a rămas o chestiune dificilă, dar tipică pentru lumea misogină în care trăim, şi în care majoritatea gânditorilor se codesc a trata prea tranşant problema majoră a „Esenţialei identităţi dintre fascismul negru şi fascismul roşu”, aşa cum a enunţat-o Revel: „Nu văd de ce negaţionismul şi contestarea existenţei crimelor împotriva umanităţii ar reprezenta delicte penale doar atunci când e vorba de crimele naziste.” Mi se pare evident faptul că există întotdeauna adevăruri pentru care lumea nu este încă pregătită să raţioneze cu calm şi înţelepciune, iar unul dintre aceste adevăruri a fost şi pentru Monica Lovinescu un fir de gândire călăuzitoare pentru care contemporanii săi nu sunt încă pregătiţi şi nu sunt încă despovăraţi de vinile istorice fierbinţi. „Richard Pipes, celebrul istoric american, n-a sfârşit a se mira de primirea ce i s-a făcut la Universitatea din Ierusalim cu prilejul unui colocviu asupra revoluţiei ruse, atunci când a afirmat ceea ce i se părea o evidenţă, şi anume că sistemul bolşevic a furnizat nazismului modelul Statului poliţist cu Partid unic.”, spune Monica Lovinescu în „Negaţioniştii de stânga”, p.112-113, Diagonale, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002. Efortul Monicăi Lovinescu şi al altor intelectuali europeni (din ce în ce mai puţini, însă) de a asemăna cele două totalitarisme i-au adus mulţi duşmani în viaţă şi chiar nemeritate acuze de antisemitism, dar au aureolat-o şi ca martir pentru posteritate. Lupta aceasta în care Monica Lovinescu s-a angajat total este totuşi esenţială pentru terenul democrat al drepturilor omului din mileniul în care am intrat. Ea este şi un scut care apără tânăra generaţie de primejdiile extremismului, care ar împinge România la dezastru. Însăşi originea răsăriteană a scriitoarei i-a canalizat cercetarea şi atenţia înspre recucerirea demnităţii poporului român şi a Estului, traumatizate cu sălbăticie de două ori: o dată, de sclavagismul instalat aici prin bolşevizare şi, a doua oară, după 1989, prin trădarea Europei care a refuzat să pună presiunea moralizatoare pe Rusia, adoptând însă atitudinea de a „suporta mai uşor comunismul decât anticomunismul, declarat mai departe „visceral” şi „primar”. ”( Op.cit., p. 114)

Miza sincerităţii absolute şi a onestităţii

Destinul Monicăi Lovinescu se aseamănă cu destinul tatălui său, criticul Eugen Lovinescu: doi oameni absorbiţi, fiecare în parte, în câte o idee cât un program de o viaţă. Acesta din urmă, aşa cum observase Aurel Sasu în „Eul suveran – Paradigme lovinesciene” a ales un drum „de independenţă morală”, de la capătul căruia ne domină nu numai prin numărul volumelor (peste 100 publicate), ci „prin efortul excepţional de a se integra unei absolute „existenţe în individualitate””, vizând o „demantelare a realului” şi înţelegând creaţia ca o conştiinţă a singurătăţii derivată din exagerarea ideii de „menire demiurgică”. Astfel Eugen Lovinescu se construieşte pe drama asumată a „însingurării nu numai de ceilalţi, ci şi a însingurării de sine”. Spre deosebire de tatăl său, Monica Lovinescu se defineşte pe sine şi se construieşte prin asumarea unui rol public de conştiinţă în expansiune, de identitate colectivă revendicată în numele unor idealuri de salvare a elitelor ţării sale, a poporului său, de aşezare a omenirii sub un cer moral mai senin. Frământările cotidiene ale acestei deveniri neîncetate, etapele de purificare a conştiinţei în expansiune pe care Monica Lovinescu o opune realităţii, după întoarcerea pe toate feţele şi pe toate referinţele posibile a faptelor analizate, mă fac să admit că specia literară a jurnalului şi a memoriilor prin care această scriitoare ne rămâne în atenţie descinde direct din metabolismul cu care Fericitul Augustin a generat Confesiunile (Sfântul Augustin, Confesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, traducere Gh. Şerban.) şi a alimentat marile polemici cu Pelagiu. Dacă la finele antichităţii, cei doi se înfruntaseră cu mare ecou public în chestia raportului dintre morală şi religie, mânuind argumentele definirii libertăţii şi ale originii răului în raport cu Dumnezeu, la fel se va înfrunta în zilele noastre o gânditoare ca Monica Lovinescu cu pleiada de contestatari de rigoare, în chestiunea raportului dintre morală şi creaţie literară (Adămuţ, Anton I., Filosofia Sfântului Augustin, Ed. Polirom, Iaşi, Seria Seminar Filozofie, 2001, p. 150), mânuind argumentele definirii libertăţii şi a originii răului vizavi de factorul politic. Ceea ce rămâne după zbuciumul acestor polemici şi scrieri de opere capitale este miza sincerităţii absolute şi a onestităţii.

Lumea a înţeles, după dispariţia fizică a Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, faptul că un mare capitol din istoria literaturii române s-a închis definitiv. Nu e vorba numai de dispariţia unui simplu cuplu de scriitori şi critici literari, cât mai ales de stingerea epocii când acest cuplu de analişti şi diagnosticieni străluceau în a defini şi a sluji o atitudine consecventă de respingere a totalitarismului instalat de Moscova în România şi în celelalte ţări est-europne, dar şi o atitudine de suport, cu mijloacele scrisului şi ale microfonului, la menţinerea speranţei românilor. „Cum am putea subestima contribuţia Monicăi Lovinescu la identitatea noastră? Monica Lovinescu a fost învinuită de o severitate excesivă, inchizitorială. Dar nu glasul Marii Doamne a lăudat cu generozitate, a contribuit la renumele unor autori ce n-au întârziat a o dezamăgi prin oportunismul lor, mai discret iniţial dar apoi dat în vileag fără reţinere?” afirmă Gheorghe Grigurcu (în articolul « Un fond sacrificial » publicat de România Literară, nr. 16/ 25 aprilie 2008).

De aici şi tentaţia de a se vorbi despre Monica şi Virgil, luaţi împreună ca o instanţă supremă şi ca un tot unitar organic şi funcţional, pentru că „ei au reprezentat, de la mijlocul anilor ’60 şi până la sfârşitul anilor ’80, cele mai ascultate voci ale exilului românesc, şi în primul rând ale criticii literare. Au jucat un rol nepreţuit în ridicarea moralului nostru, al celor din ţară. Ne-au inspirat încredere. Şi, într-un fel, nu ne-au lăsat să dormim somnul dogmatic al celei mai oribile nopţi din întreaga noastră istorie. » (Nicolae Manolescu, « Marea Doamnă ne-a părăsit », România Literară, ne.16/ 25 aprilie 2008).

De ce anume şi mai ales de unde vine această vocaţie unică a Monicăi Lovinescu de a trezi conştiinţele intelectualilor rămaşi în ţară şi confruntaţi cu « mediul liberticid al totalitarismului » Vocaţia şi sacrificiul asumat (cel de destin, de carieră literară şi de receptare) îi vin dintr-o mare dragoste, căci, aşa cum ne avertizază, citând din scripturi, şi Ana Selejan în « Trădarea intelectualilor. Reeducare şi prigoană » (Ed.. Cartea românească by Polirom, Bucureşti, 2005), “dragostea toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.”

Să admitem că vocaţia de apărător al conştiinţei treze şi al adevărului vegheat de intelectualul responsabil vine în Monica Lovinescu, probabil, şi ca urmare a triplului şoc cultural încercat în anii tinereţii: prima oară, prin groaza resimţită la ocuparea ţării de către bolşevici, iar imediat în 1947, prin plecarea definitivă a sciitoarei la Paris, unde aceasta ajunge, practice, în plin ev al formării şi consolidării atitudinilor şi reflexelor civice, consecutive celebrelor polemici izvorâte din cartea cu răsunet a lui Julien Benda, “La trahison des clercs” (Ed. Grasset, Paris, 1927); aceste polemici au dus la formarea unei intelectualităţi franceze aprig polemiste, vindicative şi activ manifeste în chestia înşelătoarei gestiuni a Binelui prin politică. Nu în ultimul rând, descoperirea exilului românesc real, zbuciumat şi eclectic - conţinând un miez aprig de discordie şi victimogeneză izvorâte în Occident ca şi în Gulag din propaganda de asimilare a antifascismului cu comunismul - , a fost şocul ultim ce avea să instituie în Monica Lovinescu primatul unui spirit analitic irepresibil. Această minte sclipitoare, programată prin erudiţie să dea verdicte critice şi să concentreze întreaga energie de supravieţuire a elanurilor fiinţiale în însăşi esenţa unor principii morale, s-a maturizat şi a germinat într-o epocă de mari tensiuni şi de malefică manipulare politică la scară europeană.

Actualitatea mizelor discursului lovinescian

Vladimir Tismăneanu, discipol devotat al Monicăi Lovinescu, reaminteşte, la Radio Europa Liberă, în luna aprilie a.c. faptul că trei sunt punctele de maxim interes ale discursului Monicăi Lovinescu, puncte cărora scriitoarea le-a rămas fidelă de-a lungul carierei sale îndelungate: lupta împotriva colectivismului terorist, înregimentarea minţilor şi capitularea morală. Mânuind cu consecvenţa şi aciditatea de acum ştiute un aparat de argumente imbatabile împotriva acestor concepte - desemnate ca fiind rădăcina absolută a răului pe care se întemeiază totalitarismul de stânga -, Monica Lovinescu nu are nici în Occident foarte mulţi adepţi, câtă vreme Occidentul cochetează cu un surogat de idei de stânga îndoielnice, ba mai mult, unele cercuri politice şi culturale influente din Franţa sau din alte culturi occidentale au fost finanţate direct de partidele comuniste din Est, în frunte cu cel de la Moscova, pentru a face lobby internaţional timp de multe decenii în favoarea bolşevismului, cu scopul ca Occidentul să se pună la adăpost de antagonismul prea radical faţă de URSS şi sateliţii. Unul dintre istoricii francezi care se alătură perfect din punct de vedere ideologic obsesiilor Monicăi Lovinescu este Stéphane Courtois , despre care Sanda Stolojan, în al său Jurnal din exilul parizian, 1997-2001, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, spunea că posedă „o asemenea înţelegere a comunismului cum niciodată întâlnită la un occidental” (p.62), dar tocmai de aceea foarte lovinescian. Este evident că nu ar fi corectă atitudinea de criticare „în bloc” pentru colaboraţionism ideologic extremist a intelighenţiei franceze de stânga la cauza moscovită, critică la care nu a recurs nici Monica Lovinescu până la capăt.

Monica Lovinescu şi exilul

Nicoleta Sălcudeanu (în volumul Patria de hârtie-eseu despre exil, Ed. Aula, Braşov, 2003) vede un veritabil misionarism în „încercarea, adesea zadarnică, a Monicăi Lovinescu, de a coagula intelectualitatea românească desţărată, promovarea creaţiei româneşti în străinătate, sisifica determinare în a susţine publicistica românească în afara graniţelor, ca alternativă la minciuna oficială, efortul dialogului, nu întotdeauna facil, cu alte emigraţii.”

Dacă în Antichitate, exilul lua forma unei execuţii capitale, în vremea comunismului, exilul românilor are o dublă interpretare: pentru cei rămaşi în ţară, exilul este tot o execuţie capitală, dar pentru patria de imigraţie, românii devin, aşa cum sugera Emil Cioran, nişte „ambiţioşi” şi nişte „cuceritori” ai apocalipticului miraj, iar dacă sunt scriitori, exilul le este chiar o ocazie de renaştere spirituală, citând aici metafora lui Saint-John Perse : „Et l’étoile apatride chemine dans les hauteurs du siècle vert.” În eseul „Între farsă tragică şi destin”, Ştefan Augustin Doinaş merge chiar mai departe cu interpretarea şi vede, dincolo de exilul ca poetică, posibilitatea conversiei de către unii a „exilului în destin” şi „demonie existenţială a istoriei”, şi nu mi se pare exagerat a aprecia că exilul justifică şi nomadismul specific astăzi epocii globalizării, nevoii de contacte culturale cât mai diverse şi exotice sau, după cum spun germanii, Schicksal, „presupune mai puţin un joc al fatalităţilor în interiorul lumii, cât mai mult în interiorul eului”, fapt consemnat şi de Norman Manea în explicarea metabolismului propriului exil. Nici Monica Lovinescu nu s-a supus unei definiţii uzuale izvorâte din practica românească a exilului economic exprimat de zicala „Nu sunt vremurile sub om, ci omul sub vremuri”, căci exilul ei s-a ridicat deasupra plasei ţesute de dorul românesc sau de portughezul saudade. Monica Lovinescu a manifestat afinităţi cu zona tare a dispozitivului de înrădăcinare, cf. definiţiei lui Guy Scarpetta, şi nu a părăsit practic niciodată sistemul de referinţă cultural şi politic al civilizaţiei natale. Dacă Elias Canetti, urmat mai târziu şi de Norman Manea, afirmase cândva că „exilul este patria scriitorului”, pentru Monica Lovinescu el a fost şi o patrie, dar şi o tribună, de la înălţimea căreia scriitoarea a emis un permanent discurs al prezentului continuu ca perfuzie prin care speranţa întreţinută de plămânul artificial de la reanimare îl salvează finalmente pe cel ce agonizează. Iar în acest caz, cel ce agonizase timp de decenii a fost chiar poporul român aflat la distanţă, cu tot cu a sa intelighenţia confuză, în timp ce emisiunile Monicăi Lovinescu le-a redat, cu fiecare „ resuscitare” săptămânală de pe calea undelor radio, speranţa de supravieţuire post-totalitară. „Căci astfel devenise Radio Europa Liberă o sursă prioritară de informaţii şi pasiuni pentru o ţară unde informaţia era oficială, deci sinonimă cu manipularea, iar pasiunea cu propaganda.”

Împotriva propagandei totalitare

Lucrul cel mai interesant la destinul Monicăi Lovinescu este această rezistenţă faţă de înstrăinare a exilatului la care sentimentul nostalgiei nu învinge pe cel al datoriei faţă de „patria de hârtie”, pe care o frecventează cu obstinaţie, fără să fi avut niciodată tentaţia de a se rupe de lanţul scurt care o lega de cultura românească, fie ea o cultură minoră care îşi devorează geniile sau le goneşte, precum creaturile lui Goya. În opinia Nicoletei Sălcudeanu, Monica Lovinescu aparţine grupului de exilaţi români ce „scriu sub semnul lui Hyperion; de pe poziţii bine înşurubate în dispozitivul de înrădăcinare. În tonalităţi autoritare, resentimentare, ranchiunoase, experimentaliste, parodice, mimetice, nostalgice, solemne, categoria s-ar putea numi pe rând: Goma, Ţepeneag, Petru Dumitriu, Vintilă Horia, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca.”
Dincolo de toate speculaţiile teoretice ispititoare pentru definirea exilului ca şi a misionarismului românofon ce au caracterizat viaţa Monicăi Lovinescu, trebuie să recunoaştem, totuşi, că obsesia cea mai importantă cu care a luptat scriitoarea a fost propaganda regimului totalitar, pe care a demascat-o fără încetare. Motivele erau profunde, şi erau bazate pe cunoaştere. Experienţa spălării creierului prin propagandă era resimţită ca o atrofiere a instinctului de libertate şi ca o maladie Alzheimer a spiritului şi a moralei.
Astfel, propaganda într-un regim totalitar, este un flux ce „monopolizează spaţiul comunicaţional (pentru că propagarea stocului de cunoaştere definit de putere în totalitarism nu suferă de nicio concurenţă legală)” În al doilea rând, „discursul politic, atotprezent, are tendinţa de a anexa şi distorsiona alte tipuri de discurs savant: filosofic, estetic, pedagogic, istoric etc.” Iar în al treilea rând, tot cf. Dan Lungu, „propaganda nu joacă doar rolul de diseminare a cunoştinţelor selectate ideologic (care, în timp, duce la o captivitate a gândirii, după expresiva formulă a lui Ceslaw Milosz [1999], ci şi, prin diferite activităţi organizate cu acest scop (şedinţe publice, cluburi de lectură etc), la monopolizarea stocului de timp al actorilor sociali, adică şi la o captivitate a trupurilor – într-o închisoare de catifea, cum ar spune Miklos Haraszti [1983].”

De la Fălticenii copilăriei, la trădarea intelectualilor

Monica Lovinescu, fiica marelui critic literar Eugen Lovinescu şi membră de prestigiu la rândul ei a unei familii cu multe nume sonore din literatura noastră (Vasile Lovinescu, Horia Lovinescu, Anton Holban) s-a născut la 19 noiembrie 1923 în Bucureşti, dar la numai câţiva kilometri de Suceava, în uluitorul orăşel Fălticeni, Monica Lovinescu petrecea în fiecare an al copilăriei câte o lună de vară „doar cu tata”, iar tot ce îşi aminteşte mai târziu Marea Doamnă a Literaturii Române în legătură cu acest spaţiu şi acest timp al vieţii sale este faptul că „era fabulos”. Cum rădăcina paternă şi copilăria Monicăi Lovinescu sunt legate de Fălticeni, numele acestei scriitoare este unul din reperele culturale cele mai importante ale locurilor.

Prin ochii tatălui ei, criticul si scriitorul Eugen Lovinescu, Monica Lovinescu a descoperit lumea Moldovei de Nord şi a Bucovinei, lumea românească şi, foarte devreme, cea mai frumoasă dintre lumi, adică lumea literaturii. „Să faci un chef cu tata în Iaşii lui Eminescu şi ai Junimii, după ce tot el ţi-a arătat « albastrul de Voroneţ », ...nu ştiu câţi ani mi-am hrănit orgoliile din această amintire...”, mărturisea scriitoarea undeva în „La apa Vavilonului” (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999).

…Aruncată de destin pe meleaguri străine şi surprinsă la Paris de invazia României de către Moscova, Monica Lovinescu va descoperi în Oraşul Luminilor că înfruntarea permanentă dintre totalitarism şi libertate nu priveşte numai problematica politică, ci se extinde şi la artă şi morală.

Monica Lovinescu a urmat, în construirea personalităţii sale de tânăr critic şi în formarea conştiinţei civice, influenţele lui Julien Benda, cunoscut şi longeviv filosof, eseist, scriitor, critic literar şi politolog francez, şi unul dintre cărturarii cei mai nepopulari şi greu digerabili pentru Europa ultimilor 100 de ani. Cert este, însă, faptul că, aşa cum a observat Benda, există un vechi conflict între exigenţele practicii politice şi valorile morale sau intelectuale, iar acesta a luat proporţii „odată cu politizarea culturii, cu implicarea maselor prin două tehnici confluente – învăţământul obligatoriu şi votul universal -, cu crearea mitologiilor naţionale”.

Julien Benda, ca şi Monica Lovinescu, a condamnat implicarea politică a intelectualilor, a cărturarilor, numai atunci când aceştia îşi propuneau să susţină cauza unei clase, a unei naţiuni sau a unei rase, însă admitea o singură excepţie, în cazurile în care această angajare a cărturarilor apără un principiu abstract, anume dreptatea. Prin reproşul adus cărturarilor implicaţi politic şi care, deci, idealizau practica şi implicit creau prin politică ordinea practică în scopul dobândirii de avantaje materiale, ignorând şi trădând vocaţia eternă a cărturarului ( care este una teoretică) , Benda avea dreptate sută la sută. Benda definea „rostul intelectualului în a pune la încercarea criticii sale temeliile statului şi ale societăţii”. Monica Lovinescu a dus mai departe acest raţionament, militând pentru ca rolul intelectualului în Cetate să nu fie eminamente politic, ci unul de competenţă şi excelenţă ştiinţifică şi culturală. Numai atunci când ţara ajunge sub dictatură, scriitorul nu trebuie să mai stea deoparte sau să colaboreze cu asupritorii neamului său, aşteptând să i se aşeze îngerul pe umăr. Aceasta este esenţa conceptului de est-etic al cărei autoare este Monica Lovinescu: „Nu poţi scrie cu aceeaşi mână delaţiuni şi capodopere”.